De ce atragi mereu același tip de partener și cum ieși din cercul vicios?
Poate ți s-a întâmplat să îți spui, la un moment dat, că relațiile tale par să urmeze același drum, chiar dacă oamenii pe care îi întâlnești sunt diferiți. Să ai impresia că începi o poveste nouă, dar, pe parcurs, să simți aceleași temeri, aceleași goluri și aceeași întrebare care revine, aproape cu un gust amar: „De ce atrag mereu același tip de partener?”
Nu e o întrebare ușoară și, uneori, nici nu ai chef să ți-o pui, pentru că doare. Dar, în același timp, undeva în tine știi că răspunsul nu ține doar de noroc sau de ghinion. Și că există motive mai profunde pentru care ajungi, din nou și din nou, în aceleași locuri emoționale, chiar și cu oameni diferiți.
Tiparele care se transmit și ne modelează felul de a iubi
Un adevăr greu de acceptat, dar eliberator în același timp, este că felul în care iubim nu este complet al nostru. Multe dintre poveștile pe care le trăim în relații nu încep cu noi. Încep în familia în care ne-am născut, în felul în care am fost iubiți sau neglijați, dar uneori aceste tipare vin de și mai departe, din povești trăite de părinții noștri, de bunici sau chiar de străbunici, și care s-au transmis fără ca noi să știm.
Un tipar emoțional nu este altceva decât o poveste care se repetă. E acel scenariu în care, fără să îți dai seama, atragi același fel de partener, ai aceleași conflicte și simți aceleași emoții. Deși chipurile și numele se schimbă, povestea rămâne aceeași. Și nu pentru că îți dorești asta, ci pentru că, undeva în adâncul tău, asta îți este familiar.
Felul în care iubim și felul în care primim iubirea sunt învățate, chiar dacă nu suntem conștiente de asta. Ne modelăm așteptările și reacțiile în funcție de ce am văzut în copilărie. Acolo, în acei primi ani, am învățat dacă iubirea e caldă și sigură sau dacă vine la pachet cu frică, cu distanță, cu reproșuri sau cu durere.
Tiparele emoționale pot lua multe forme. Uneori, în familii unde nu se vorbea despre emoții, femeile au învățat să fie tăcute, să nu deranjeze și să își înghită lacrimile. În alte familii, iubirea a însemnat dramă, uși trântite, plecări și întoarceri, reproșuri și împăcări pasionale.
Unii au crescut lângă părinți critici și au învățat să creadă că trebuie să fie perfecți pentru a fi iubiți. Alții au crescut lângă părinți absenți și au ajuns să asocieze iubirea cu lipsa, cu așteptarea, cu dorul care doare.
De multe ori, aceste tipare nu sunt doar ale noastre. Ele vin din transgenerațional — acele povești care se transmit, fără cuvinte, dintr-o generație în alta. Povești despre sacrificiu, despre tăcere, despre femei care au îndurat, despre bărbați care nu au știut să rămână.
Poate ai auzit în familie replici de genul:
-
„Bărbații sunt toți la fel.”
-
„Trebuie să înduri, ca să ai o familie.”
-
„Nu trebuie să fii prea sensibilă.”
-
„Mai bine taci, să nu faci scandal.”
Și, fără să vrei, le porți cu tine, ca un bagaj invizibil, chiar și atunci când crezi că vrei altceva.
Există femei care atrag mereu bărbați indisponibili emoțional. Femei care se îndrăgostesc de oameni care nu le aleg niciodată pe deplin. Femei care, deși dau tot, se simt mereu nevăzute. Femei care rămân în relații unde iubirea e dramă și frică, pentru că liniștea li se pare prea tăcută, prea străină.
Nu pentru că vor să sufere, ci pentru că, în lipsa durerii, nu știu ce să simtă. Pentru că ce e familiar pare sigur, chiar și atunci când doare.
Cum începi să recunoști tiparul emoțional?
Tiparul emoțional nu se arată de la început. La început, totul pare diferit și promițător. Partenerul are alt chip, alte gesturi, alt ton. Pare că, în sfârșit, povestea ta se va scrie altfel.
Dar, pe parcurs, apar semnele. Încep să reapară aceleași emoții. Poate nu exact în aceleași forme, dar cu același gust amar.
Poți să îți dai seama că repeți un tipar emoțional atunci când îți pui, iar și iar, aceleași întrebări:
-
„Ce trebuie să mai fac ca să fiu aleasă?”
-
„De ce nu sunt suficientă?”
-
„De ce, oricât mă străduiesc, mă simt tot singură în relație?”
-
„De ce ajung mereu să mă simt mică și vinovată?”
Tiparul nu se arată doar în gânduri. Se arată în corp.
Simți un gol în stomac când el tace. Îți încleștezi maxilarul când vrei să spui ceva și nu îndrăznești. Îți tremură vocea când încerci să îți exprimi nevoile, dar te temi că vei fi părăsită. Sau îți simți pieptul strâns, ca și cum nu ai loc să respiri, atunci când el dispare emoțional.
Tiparul se arată și în filmul pe care îl cunoști deja. Începi să simți că, indiferent cine este bărbatul de lângă tine, povestea ajunge la același final.
E momentul în care îți spui, poate cu disperare: „Nu pot să cred că sunt iar aici.”
Poți începe să îți vezi tiparul dacă îți dai voie să îți pui întrebări simple, dar grele:
-
„Unde am mai simțit asta?”
-
„De cine îmi amintește felul în care mă face să mă simt acest om?”
-
„Ce fac eu, din reflex, atunci când simt că cineva se îndepărtează?”
Nu trebuie să găsești toate răspunsurile acum. Dar chiar și simplul fapt că începi să îți pui aceste întrebări rupe vraja tiparului. Pentru că nu mai trăiești pe pilot automat.
Ce se întâmplă după ce îți vezi tiparul?
Mulți oameni cred că, odată ce îți înțelegi tiparul, scapi de el. Dar nu e chiar așa. Conștientizarea e doar începutul.
Tiparul nu trăiește doar în gândurile tale. Trăiește în reflexele tale. În felul în care reacționezi fără să gândești. În felul în care corpul tău tresare înainte ca tu să poți pune lucrurile în cuvinte.
Tiparul e vocea aceea interioară care îți spune că, dacă el s-a îndepărtat, sigur ai făcut tu ceva greșit. E dorința de a scrie un mesaj lung, în care să explici, să te scuzi, să repari. Tiparul e energia pe care o investești să ții relația la suprafață, chiar și când vezi că se duce la fund.
Schimbarea tiparului nu înseamnă să îți schimbi instantaneu partenerul. Înseamnă să îți acorzi șansa să faci un lucru diferit. Poate unul singur, mic, dar care sparge automatismul.
Poate astăzi alegi să nu mai trimiți acel mesaj disperat. Sau alegi să spui, chiar dacă îți tremură vocea: „Nu îmi este bine în povestea asta.”
Poate, pentru prima dată, îți spui: „Dacă cineva nu mă alege, nu îl voi mai alege nici eu.”
La început, iubirea sănătoasă poate părea plictisitoare.
Pentru că nu te face să îți bată inima ca o tobă de război. Nu îți pune rana în mișcare. Nu îți creează senzația că trebuie să lupți în fiecare zi.
Pentru cineva obișnuit cu relații pline de dramă, bărbatul calm, care rămâne, poate părea „lipsit de pasiune”. Dar sănătosul nu înseamnă lipsă de emoție. Înseamnă liniște, respect, spațiu să respiri.
Schimbarea tiparului nu înseamnă să devii altă femeie. Înseamnă să îți dai voie să nu te mai abandonezi. Să spui:
-
„Nu mai vreau să lupt pentru dragostea nimănui.”
-
„Nu mai vreau să fiu femeia care se sacrifică în tăcere.”
-
„Merit să fiu iubită pentru cine sunt, nu pentru ce dau.”
Poate nu vei alege bărbatul perfect de mâine. Dar poți să începi, de azi, să nu mai rămâi acolo unde doare. Poți să îți spui că nu ești greșită, că nu ceri prea mult, că nu ești „prea sensibilă.” Poți să îți spui că meriți să fii iubită fără să fii nevoită să te micșorezi. Și că vocea ta contează.
Și dacă simți să îmi spui, te întreb: Ce poveste ai vrea să nu mai repeți? Și cum ți-ai dori să arate iubirea ta, de acum înainte?
Referințe:
-
Gabor Maté – When the Body Says No
-
Alice Miller – The Drama of the Gifted Child
-
Lise Bourbeau – Listen to Your Body
-
Clarissa Pinkola Estés – Women Who Run With the Wolves
Comentarii
Trimiteți un comentariu